poza_de_inceputDoina Marin. Ion Aldea-Teodorovici. Ambii născuţi şi crescuţi în URSS. Se pare că nimic nu i-ar fi adus împreună decât, conform ideologiei, o simplă coincidenţă. Cert este că această Coincidenţă, care este însuşi Dumnezeu, I-a unit în cel mai frumos cuplu: două voci care au luptat pentru redeşteptarea naţională în Basarabia, două inimi gemene, ale căror lovituri zdrobeau pereţii uitării ridicaţi de-a lungul Prutului, în jurul bisericilor şi mănăstirilor sau pe temeliile caselor părinteşti.
Despre cei care au reaprins candelele în căscioare, care au făcut o horă cu numele limba română, care au încălzit vetrele părinteşti cu focul sfânt al dragostei şi care au strigat în gura mare să fim lăsaţi în pace, a binevoit să ne povestească mama Doinei Aldea-Teodorovici, doamna Eugenia Marin.

1_-intrebare

-Dna Eugenia, povestiţi-ne despre copilăria Doinei. Care îi erau visele atunci? La ce aspira când a atins vârsta adolescenţei?
-Doina, de când a început să meargă şi să vorbească, a visat scena. Chiar când a devenit matură, s-a căsătorit, Doina îmi spunea: „Ştii, mămică, eu numai pe scenă sunt fericită.” Dar Doina a şi profesat - a predat literatura universală şi literatura veche moldovenească – şi i-a plăcut foarte mult să profeseze.
De la vârsta de 5-6 anişori, nefiind încă elevă, traducea la „Moldova-Film” din limba rusă în limba română. Îi plăcea să se ducă la părinţii mei în satul Baurci-Moldoveni, raionul Cahul. Bunica ei era „mama”, iar eu – „mămica”. Toată vara şi-o petrecea acolo şi cu toţi copiii din mahală dădeau „concerte”. Doina îi învăţa să danseze, să cânte, diferite scenete şi seara se adunau bătrânelele cu scăunelele să privească aceste spectacole. Vedeam cum bătrânelele trec pe lângă poarta mamei şi când le întrebam „Unde vă duceţi?” ele îmi răspundeau: „Tu nu mergi?” „Unde?” „La concert.” „Care concert?” „Nu ştii că Doina dă concert?”
Era nemaipomenit de dulce ca copil. Era şi darnică. Uneori chiar exagerat de darnică. La şcoală întotdeauna îi dădeam ceva în pacheţel şi ea împărţea din puţinul pe care îl avea cu colegii. Zicea: „Muşcă tu, muşcă el...” şi se trezea fără nimic. „Ei, lasă, că eu o să mănânc acasă.” Sau în sat când se ducea, tot ce avea, dădea de pomană. Rochiile mele, pantofii îi punea într-un sac şi îi ducea în sat. Ştia cine-i sărac, cine-i orfan, cui ce-i trebuie. Mi-aduc aminte că soţul învăţa la Moscova şi îi cumpărase un costumaş chinezesc. Dar atunci lucrurile chinezeşti erau cele mai bune. Şi noi am îmbrăcat-o, am încălţat-o, iar ea a plecat în stradă, să demonstreze la prieteni costumul. Când a revenit, era numai în chiloţei. Eu am întrebat-o: „S-a întâmplat ceva?” Iar ea s-a uitat în ochii mei şi mi-a zis: „Mămică, prietenei mele aşa i-a plăcut costumul!” „Şi ce ai făcut?” „I l-am dat!” „Bine, dar tu o să porţi lucrurile vechi „Bine, mămică.”
Ştiţi că ea a absolvit facultatea de filologie. După aceasta, Doina a predat un timp literatură universală şi cea veche moldovenească la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” şi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.

2-_intrebare

-Cunoaştem despre Doina şi Ion că au ieşit pentru prima dată pe scenă în 1982. Însă ascunsă a rămas povestea dragostei lor. Unde şi cum s-au cunoscut? Ce a determinat-o să-şi lege destinul cu cel al lui Ion? Cum şi-au sărbătorit  nunta?
- Ion şi Doina au făcut cunoştinţă în faţa catedralei din Chişinău, la o gheretă la care se vindea îngheţată. Ea şi cu prietena ei, după lecţii, îşi luau câte o îngheţată şi se odihneau în parcul din preajma catedralei. Prietenia lor s-a lungit pe cinci ani, până când am intrat în casă şi am spus: „Gata, când e nunta?” Iar ei m-au întrebat: „Care nuntă?” „A voastră! Cât o să umblaţi voi aşa?”
Au făcut o nuntă nemaipomenit de frumoasă. Îmi amintesc că suna lumea şi mă întreba: „Cât costă biletele la nunta Doinei şi a lui Ion?” Nu auzisem până atunci că la nuntă se vând bilete. A fost o nuntă mare, la care au fost invitaţi peste 400 de oameni. Dar veneau ca la Mecca. Veneau, dansau, se petreceau şi plecau. Vreau să vă spun un lucru despre căsătoria Doinei şi a lui Ion. Doina era mai reţinută, mai diplomată, iar Ion era foarte aprins, expansiv, dar excepţional de bun la suflet. El putea să ridice vocea la Doina, însă lui îndată îi trecea supărarea. Ion niciodată nu i-a spus Doina, ci numai Doiniţa. Din nefericire, mulţi inventează diverse vorbe despre Doina. Ea a fost un adevărat intelectual şi şi-a cunoscut foarte bine profesia, pentru care îşi dădea sufletul. A profesat, a dansat, a cântat. Tot ce putea, dădea scenei. N-a ştiut să facă lucrul pe jumătate. Desigur că astfel de femei întotdeauna au fost bârfite. Şi întotdeauna în jurul lor au fost atâtea legende, chiar şi acum, după moartea ei, nu-i dau pace.
Ei au colindat lumea împreună: toate satele Basarabiei, toate satele şi oraşele României, de aceea la înmormântarea lor a fost o mare de oameni.  Nu ştiu dacă a mai fost cineva înmormântat cu atâta jale. Piaţa Marei Adunări Naţionale era plină, oamenii se urcaseră în copaci, pe clădiri, peste tot, căci vroiau să-i vadă şi să-i petreacă în ultimul drum.

CRISTI-_copilul_lor

-Din referinţele anterioare ale dvoastră făcute publice aflăm că naşterea lui Cristofor a fost cea mai mare bucurie pentru Doina şi Ion. Puteţi să ne povestiţi mai multe despre aceasta? Vroiau să mai aibă copii?
-Cristi a fost un copil mult aşteptat. Între Doina şi Cristi era o dragoste aproape bolnăvicioasă. Deşi îi spuneam lui Ion să se joace mai des cu Cristi, el zicea că fiul lor e mai mult băiatul Doinei. Îl iubea mult pe Cristi, dar îşi dorea o fetiţă. Şi adăuga: „Când voi avea o fată, atunci voi avea şi eu copil!” El mai spunea că naşterea unei fete e un lucru de giuvaiergiu şi din cauza asta aprecia foarte mult femeia.
Ei i-au promis lui Cristi că la vârsta de zece ani o să-i facă cadou un frate sau o surioară. Şi el aştepta cu drag. Vreau să vă spun că primele lecţii de omenie Cristi le-a învăţat de la Doina şi Ion. Dacă Cristi cădea jos şi-şi rănea genunchii, Doina îi spunea: „Bărbaţii nu plâng, ei trebuie să fie puternici.” Atunci el se ridica, îşi ştergea genunchii şi zicea: „Nu p-âng, că-s bă-bat!” Cum a crescut mai mărişor, Doina îl punea să meargă la baie şi să-şi spele lingeria intimă. De asemenea Doina l-a obişnuit pe Cristi să aranjeze masa. Iar când se bătea cu băieţii, era din cauza fetelor. Spunea aşa: „Nu ai voie să pedepseşti o fetiţă, ea trebuie să crească şi să fie mamă! Tu nu naşti, dar femeia naşte şi ea trebuie protejată!” Ei s-au străduit să-l înveţe să fie un adevărat „bă-bat!”

-Dar ce ne puteţi spune despre perioada în care Ion a făcut armata la Zaporojie? Din câte cunoaştem noi, el a fost pedepsit pentru faptul că a luat apărarea unui basarabean care era bătut de ofiţerii de acolo.
-Acolo întotdeauna au fost pedepsiţi cei care erau de altă naţionalitate. Şi novicii erau forţaţi să spele podeaua, toaletele etc. Într-o zi colonelul lor, căruia îi plăcea foarte mult muzica, a ascultat la radio cântecul „Seară albastră” în interpretarea Sofiei Rotaru. La sfârşitul cântecului s-a anunţat: compozitor-Ion Teodorovici. Atunci el l-a chemat pe Ion şi la întrebat: „Tu eşti Ion Teodorovici?” „Eu sunt Ion Teodorovici.” „Tu ai compus muzica?” „Eu am compus muzica.” „Poţi să faci o formaţie aici?” „Pot.” Şi Ion a creat o formaţie în armată. Când a terminat serviciul militar îl rugau să nu plece. Cei care anterior îl puneau să spele toaletele, să le vopsească cizmele îl rugau să fie primiţi în formaţie. Iar Ion, nefiind răzbunător, le spunea: „Toţ care aveţi auz muzical şi ştiţi să mânuiţi instrumentele muzicale sunteţi bineveniţi.”


-Odată ce au devenit militanţi în mişcarea de redeşteptare naţională, ce întorsătură au luat relaţiile lor cu ministrul culturii de atunci, dnul Ungureanu? Cum au reacţionat autorităţile la activitatea lor?
- Doina şi Ion întotdeauna au întâmpinat greutăţi, atât înainte cât şi după independenţă. Înainte de proclamarea independenţei ţării cântecele lui Ion se auzeau foarte rar la radio sau în alte părţi. Dacă transmitea radio Moscova cântecul, atunci era pus pe post şi la noi. Îmi amintesc cântecul „Focul din vatră”, scris pe versurile lui Dumitru Matcovschi, nu a fost de auzit mult timp la postul naţional de radio, nici la cel de televiziune. I se spuneau următoarele lui Ion: „Cântecul e foarte frumos, dar are iz de biserică.” După aceasta Ion a plecat la Moscova şi l-a înregistrat. Imediat a fos pus pe post la ruşi. Abia după aceasta îl auzeai pretutindeni şi la noi.
Doina şi Ion nu au fost susţinuţi. Au străbătut calea lor graţie dragostei pentru ceea ce făceau, dragostei pentru oamenii, pentru neam, pentru credinţă. Eu întotdeauna le spuneam: „Mai liniştiţi-vă un picuşor.” Iar ei îmi răspundeau: „Mămică, cine o să facă, dacă nu noi? Hai şi noi să ne ducem şi să ne ascundem ca şopârla în nisip şi atunci ce va fi?”
Îmi povesteau oamenii de la ţară că atunci când mergeau cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale se întrebau dacă aveau să vină Doina şi Ion. Şi atunci lăsau gospodăriile şi se porneau cu toţii la Chişinău.

intrebarea_-6

-Cine i-a susţinut cel mai mult pe Doina şi Ion în semănarea adevărului despre credinţă, neam şi limbă în perioada implicării lor active în lupta pentru Unire?
-Eu cred că totul vine de la familie. Noi ne-am străduit să-i susţinem în toate începuturile prin faptul că-l îngrijeam pe Cristi şi astfel ei nu-l lăsau singur. Doina îmi zicea: „Eu ştiu că-l las în mâini de nădejde şi ştiu că nu o să-l educi mai rău decât pe mine.” De asemenea, ei au fost în stare să se susţină unul pe altul. Nu vreau să arunc o piatră în guvernarea de atunci, însă atunci când ei căutau o cămeruţă de 2 metri pătraţi pentru a face repetiţii, nu a fost de găsit. Atunci ei au plecat la Bucureşti şi graţie oamenilor de bună credinţă de acolo – Adrian Păunescu, Matei Vintilă – şi altor persoane, eu au putut să creeze. Aici însă nu s-au găsit doi metri pătraţi pentru ei. După moartea lor toţi de aici au început să plângă, dar nu prea cred în lacrimile lor. Cred în lacrimile unui ţăran, cred în lacrimile unui om simplu, ale unui copil care nu i-a cunoscut, dar auzind de Doina şi Ion lăcrimează şi spun: „Aşa mi-e jale de ei!”
Ştiu foarte bine cât de mult au fost încurcaţi, cât de mult au fost bârfiţi şi acum, când îi aud pe unii zicând: „Vai, cât i-am ajutat!”, nu cred în ceea ce spun. Doina şi Ion au fost oameni deştepţi şi au ştiut cum să se descurce. Asta nu înseamnă că ei nu au avut prieteni. Dar demnitarii de atunci nu au avut dorinţa de-ai ajuta.

-Unde se păstrau filmările şi înregistrările sonore ale soţilor cât erau ei în viaţă? Le aveţi acum la dvoastră?
-Au fost furate toate, din apartamentul lor. Acele înregistrări care erau în casa mea, casete diverse, unele cu defecte, acelea mi-au rămas. Dar arhiva lor s-a furat, pe când ei erau în morgă. Şi dacă aud pe undeva vre-un cântec de-a lor a cărui înregistrare nu o am, încerc să-l iau. Dar pentru a fi pus pe note, pentru a i se face partitura, pentru a fi corectat se cheltuie bani grei. Se mai descoperă câte un cântec, două, dar foarte rar. Le-au furat toate înregistrările audio şi video, chiar şi cele de la nuntă. Am dat anunţul să-mi întoarcă cântecele lor contra plată. Sper că ele o să apară cu timpul, deşi există posibilitatea să le fi distrus.

ultima_poza

-Cum vedeţi dvoastră rolul soţilor Doina şi Ion în redeşteptarea naţională a basarabenilor? Ce atitudine are societatea noastră în ziua de azi faţă de jertfa lor?
 -Dacă ei s-au învredincit de a purta numele de eroi naţionali, înseamnă că ei şi-au adus aportul în cultura ţării, în deşteptarea ţării. Toţi mă întreabă: „Ce-ar face ei, dacă ar trăi în ziua de azi?” Ei ar face exact ceea ce au făcut înainte. Sunt convinsă că dacă Doina şi Ion trăiau şi azi, muzică lor ar fi ţinut acea flacără a deşteptării aprinsă, căci noi acum am devenit mai indiferenţi. Ei nu aveau să termine lupta, căci Doina zicea întotdeauna: „Mămică, vreau să trăiesc zilele în care Moldova va fi o mică Elveţie, pentru că avem toate premisele ca să devenim o ţară înfloritoare.” Sunt convinsă că guvernarea care este astăzi poate să îndeplinească acest vis. Sunt foarte supărată pe ţăranii noştri care spun că pe vremea comuniştilor le-a fost mai bine. Ei nu vor să se gândească pentru viitorul copiilor şi nepoţilor săi. Ei nu vor să înţeleagă că noi suntem apusul, iar tinerii sunt răsăritul. Acest răsărit trebuie să fie frumos, iar pentru ca el să fie frumos, noi trebuie să-i ajutăm, nu să le punem beţe în roate.


 Ecaterina Luţişina

Go to top