grigore_vieru

Nu știu câți dintre noi au fost diagnosticați ca fiind bolnavi de iubire, bolnavi de patrie, bolnavi de neam, bolnavi de doină, bolnavi de mamă și nu în ultimul rând bolnavi de Dumnezeu. Mulți, poate mult prea mulți suntem bolnavi de tembelism, de prostie, de necugetare, de lene și de ateism.

Grigore Vieru a fost și este un poet al iubirii, al iubirii statornice, incoruptibile, mesiatice și chiar martirice: (”Doamne, poate că/N-am fost nici sfânt, nici oștean./Pur și simplu, ziditu-m-am de viu/În templul Limbii Române”). Acesta a picurat iubire în inima ostașului care nu a putut să-și îndrepte arma înspre propria-i țară, a colorat zâmbetul copiilor cu iubirea de albină, de flori, de ciocârlie, a luminat cu iubire chipurile mamelor obosite de așteptarea unui odor, unui fecior…a cântat Duminica, ziua cea sfântă, iar genunchii și i-a plecat doar în biserică...a trăit cu rost duhovnicesc, iar arma sa i-a fost cuvântul și o taină care l-a apărat de cei care nu au știut cum să-i respire gândul: (”Ascultă mulgătorule de zahăr/ Și cocoșatule sub temenele/Eu știu că stai ca viermele în măr/În miezul vorbei și suflării mele” )

De altfel, Grigore Vieru însuși mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”). Cel mai simplu și cel mai modest poet, cel mai curat în acțiune și cel mai revoltatat în gândire, cel mai român și cel mai basarabean, cel mai sătul de istorii inventate despre identitate și cel mai flămând de istoria adevărată a dorului hăituit în zări îndepărtate, a dorului ”furat” de țară, de un frate…Mitizat încă din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeași luciditate și onestitate care i-a caracterizat întreaga viață, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

Grigore Vieru a fost și va rămâne popular dincolo de toate curentele trăsnite, rătăcite ale postmodernismului, pentru că avea ce spune lumii și știa cum s-o facă. Cuvântul său a zvâcnit din durere și s-a stins în durere. Versul poetului circulă și va circula prin ”vasele” noastre cognitive și sangvine în speranța de-a ne face mai iubitori unul față de altul, mai iertători, mai conștienți de ceea ce putem pierde datorită alergăturii noastre fără vreo noimă, rost, valoare. Riscăm să pierdem, cred eu, identitatea, iar dacă nu ai identitate e ca și cum ai fi lipsit, orfan de mamă sau de tată. Nu în zadar poetul ne lasă un mesaj încărcat de adânci semnificații vizând continuarea, ducerea mai departe și păzirea cu sfințenie a moștenirii lui culturale: („Ci să nu închideți cartea/Ca pe recile-mi pleoape./S-o lăsați așa deschisă, /Ca baiatul meu ori fata/Să citească mai departe/ Ce n-a reușit nici tata.”)

Renata Popa

 


Go to top