Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste. Nicolae Iorga

clopot1Orice popor sau naţiune există doar atunci când are o cultură a sa, atunci când ştie cine cu ce poezii a crescut şi cine i-a cântat pe struna inimii dorul de neam şi de ţară. Azi e ceva normal să omori cultura. Ne vom trezi într-o bună zi cu o acută criză culturală. De fapt această criză o trăim de când am încetat să valorificăm  patrimoniul naţional, acomodându-ne prea uşor celui internaţional.Iar pereţii culturii se surpă de la o zi la alta, de la un an la altul. Pereţi ridicaţi în sudoarea frunţii de către cei care au luminat nopţile întunecate cu versul, cântecul unui neam invadat şi colonizat de tot ce (nu) vrei. Cei ce au luptat să afle cine sunt, să mai sufle în cenuşă pentru a reaprinde un foc stins de ninsori siberiene, s-au sacrificat martiric pentru o rază de cultură. Astăzi toată cultura noastră se rezumă la ceea ce are piaţa. Dar care piaţă? Nu e decât o "piaţă-paiaţă" invadată de alte subculturi, de plagieri, de manipulări ale gusturilor care nu se educă, dar se consumă în tot "praful de înaltă calitate". Astfel se face că preferăm manele la o nuntă în loc de vioară şi o horă strămoşească. Îl adorăm pe un Pavel Turcu şi uităm că de fapt am crescut cu cântecele celor de la "Noroc". Alergăm în cinematografe la tot felul de peliculă importată, dar la un film autohton, ne ajung degetele de la mâini şi picioare ca să numărăm scaunele goale în aşteptare de curiozitate.
De ce să ne frământăm, căutăm sau observăm lumina culturii  naţionale, când, "talentul mecanizat are prioritate, manifestând astfel o idolatrie oarbă pentru un nu ştiu cine/ce"? Mai trăim încă dominaţi de o mentalitate de turmă. Tindem să fim ca toţi, numai nu ca noi. Ne adaptăm la tot ce e "Made in Somewhere" şi  aproape la nimic din "Made in Moldova". Ar trebui să tragem clopotele din "dealul durerii culturii naţionale" peste valea celor care se îneacă în fluxuri şi refluxuri de culturi urât mirositoare. Ştim să ne amintim de un Eminescu, Alecsandri, Vieru sau Păunescu, dar rar, odată pe an. Şi atunci o facem din obligaţie sau pentru a câştiga nişte fonduri, pentru o renovare sau instaurarea vreunui monument. Aşa se face că sculptăm în piatră eternitatea unui "absent" care ne inundă sufletul de durere, fie încă mai continuăm să trecem nepăsători pe lângă chipurile milostiv plecate de pe Aleea Clasicilor.
Se întâmplă adeseori că ne lăsăm cuprinşi de "culturi sterile" şi privim cu  indiferenţă la "încercări cultural juvenile". Aşa se face că tinerii talentaţi sunt achiziţionaţi de către alte ţări, îşi construiesc un viitor acolo, dar tânjesc mereu după aplauzele de acasă. Iar dacă ne întrebăm unde este azi I.Druţă, E. Doga? Răspunsul e simplu. Aceste talente primesc respectul şi laurii succesului altor ţări. Noi doar rămânem cu deşarta glorie că sunt ai noştri. Nu mai sunt demult deja, nu am ştiut cum să-i păstrăm lângă  vatra, nu am ştiut cum să creeăm un cer mai senin după norii negri şi grei care ne-au inundat spritul dornic de libertate şi exaltare culturală.
Toţi cei care ajung la putere sunt mai mult preocupaţi de politici de aderare la UE, politici de infrastructură, politici de abolire a sărăciei. Dar cum rămâne cu infrastructura culturii? Nu suntem oare mai săraci dacă uităm de ea? Nu poate oare aceasta să stea la aceaşi masă cu toate celelate necesităţi cotidiene? Deducem astfel că în Republica Moldova, cultura, mai rămâne încă şi azi prinsă între sârmele ghimpate ale regimurilor totalitare care i-au asfixiat respiraţia. Mai continuă să cerşească salvare pe aceaşi listă de aşteptare a Ministerului de Cultură. Să nu uităm că suntem un neam născut din cântec, vers, culoare, lacrimă şi zâmbet, pe o scenă care aşteaptă să-i vopsim lemnul ros de nepăsare.

Renata Popa

Go to top