Salcâmii

 

Au înebunit salcâmii

De atâtta primavară

Umblă năuciți prin vânturi

Cu tot sufletu’n afară.

 

Și l-au scos spre dimineață

Alb și încărcat de rouă,

Cu miresme tari de ceruri,

Zmulse dibtr-o taină nouă.

 

Au înebunit salcâmii,

Și cu boala lor odată

S-a întâmplat ceva, îmi pare,

Și cu lumea asta toată.

 

Parcă s-a făcut mai clară,

Parcă s-a făcut mai bună,

Parcă dragostea întreagă

Vrea pe note să și-o pună.

 

Păsările aiurite

Își scot sufletul din ele

Alungat de doruri multe

Călătoare peste stele.

 

S-ambătat pădurea verde,

Nu mai pare atât de calmă,

Ține luna lunguiață,

C pe-o inimă, în palmă.

 

Nu-mi vezi sufletul cum iese

În haotice cuvinte?

Au înebunit salcâmii,

Iar tu vrei să fii cuminte

 

Precum într-un bob…

 

Uită-te-n inima care te cheamă

Să-I vezi bucuriile și suferințele,

Precum într-un bob străveziu de poamă

Se arată la soare semințele

 

Privește cuvântul ce liniște n-are

Până-o să-i vezi în adâncuri văpăile,

Până vei da de o lumină mare,

Mereu întețindu-și bătăile.

 

Câți nu dormim în această noapte?

De ce nu dormim – încearcă-ne,

Privește-ne până-n străfunduri de șoapte :

Cuvintele noastre au cearcane.

 

Ca o liană

 

Ca o liană mă învălui

Cu ochii tăi, cu ploi de șoapte,

Cu neagra flacără de plete,

Cu șerpii brațelor în noapte.

 

În vorbe îmi îneci auzul

Cu primăvara ta îmi scuturi

Din ramuri întomnate fulgii

Și-n locul lor chemi flori și fluturi.

 

Cu frunzele mi-acoperi văzul

Să nu știu altă frunză verde,

Furtuna lor mă împresoară

Și sufletu-mi prin ea  se pierde.

 

Mă pierd întreg, de bună voie

Înfășurat ca de zăbrele

În tot ce ești pe astă lume

De la țărână pân’ la stele.

Go to top