Tăcând

Cele vorbite

le auzi de-a surda,

tu mărturia lor nici nu le-o cere

cuvintelor ce tulbură tăcerea.

 

Doar ție hărăzite,

cele frământate pentru tine

se întorc

de-mi cad în izvorul sângelui iară

cu durere mută ți amară

 

Dincolo de grai

și de aur

strigătul înspăimântat ce ți-l trimit

se pierde ca-n dezastru,

nerostit.

 

Dintre cuvinte,

numai cele ce dispar în nebunie,

neauzite nicicând,

nebănuite

primește-le,

ți-s hărăzite ție.

 

Dor

 

Mâinele celea eu nu le-am uitat.

Măcar că mi-au lăsat doar o zvâcnire

Și nu le-am stâns cu gândul zbuciumat

La piatra de hotar a despărțirii.

 

Mi-au dăruit ca hultuit pe-o creangă

Un nestemat vlăstar de omenie,

Să mă îndemne și să mă înșeleagă

Cu floarea lui orfană și târzie.

 

Mai cred că mâinle acelea mă caută,

Din nevăzut mă cercetează încă,

Lăsându-mă cu inima-mpăcată,

Făcându-mi poate viata mai adâncă.

 

Oricum prezentă și materială

De unde ești plecată, mă auzi?

Pe tărâmul uitării tu n-ai să pătrunzi,

Căci mi-ar rămâne inima goală.

 

Ca o pasăre ce bate din aripi,

Prevestindu-și zborul,

Așa tu din tăceri te înfiripi

Cu credință de iubită și de soră.

 

Tu cea întotdeauna așteptată

Și pretutindeni căutată,

Care nu-i fi găsită nicăieri

Și n-ai să-mi bați în ușă niciodată...

 

Mâinele tale eu nu le-am uitat,

Măcar că nu le-am înțeles zvâcnirea

Și nu  le-am reținut când au plecat

Departe, demult, în neștire.

Go to top